momente de prostie

asta va fi cel mai prost text al meu.

Am dat test la mate ieri din analiza. 9 cacaturi de-alea.Pe primul l-am copiat de la Violeta, cam jumatate. Iar la restul nu am scris nimic. Absolut nimic. La sfarsitul lucrarii am scris cu creionul (ca in cazul in care profa se crizeaza sa sterg, fara sa las urme): “Nu am inteles nimic din acest capitol pentru ca am lipsit si nu mi-am facut nici temele.” M-am dus apoi, plina de incredere la profesoara si i-am explicat stadiul de prostie avansata in care ma aflu si am rugat-o sa faca meditatii cu mine. Nu a vrut. Asta e tot.

Astazi, am primit, in sfarsit, carnetele de alocatii, care, mai nou, contin 4 file lucioase, adica doar pentru anul asta, ca de la anu’ s-au gandit sa ne trimita alocatia prin posta sau sa ne-o puna pe nu-stiu-ce-card. Irelevant.
Ideea e ca m-am dus la posta sa-mi iau cei 50 de lei pentru care asteptasem atata timp. La 1 jumate se facea schimbul de tura si am stat cuminte in ploaie la o coada semiscurta si am asteptat sa termine schimbul. Am intrat. O femeie, care, la coada de afara era in spatele meu, la coada de la ghiseu s-a incapatanat sa se aseze in fata mea. Iar in spatele meu, s-a asezat un batran care mirosea… mirosea urat.
Nerespectand principiul conform caruia ala mai destept cedeaza m-am incapatanat si eu sa n-o las pe femeia aia in fata mea. A incercat ea sa scape de mine, trimitandu-ma la alt ghiseu, ca vezi doamne “poti sa-ti scoti alocatia si de-acolo”. I-am zis ca nu e adevarat, nu m-a crezut, si i-am demostrat. Am revenit la locul meu, in linie cu ea. Dupa vreo 5 minute cand era deja evident ca va trece inaintea mea, am inceput sa-i explic violetei, faptul ca oamenii sunt disperati, chiar acolo langa femeia disperata. Am accentuat cat am putut cuvantul disperare, pana cand, sarmana, a cedat nervos. A incercat sa-mi explice cum ca ea sta de nu-stiu-cat timp acolo si ca in mod normal trebuia sa fie prima, si ca eu sunt o nesimtita si o prost crescuta. Si, si, si si si “cacacioasa”. Nu mai stiu cum a continuat discutia, cert e ca am inceput s-o injur – ziceam asa intr-una “go fuck yourself, go fuck yourself, go fuck yourself” si apoi, dupa ce si omul urat mirositor a ajuns in fata mea, nu stiu cum, am inceput sa cant “My plug in babyyyyyyy crucifies my enemieeeeeeees”. Partea draguta a fost ca femeia aia nu si-a putut rezolva treaba. >:)

Am luat 8 la romana. Oamenii cubici au luat mai mult.

astenie

de dragul irinei am repostat ceva din ce stersesem, desi tot nu sunt de acord cu expusul existentei mele pe blog, dar oricum foarte putin din tot ce este aici conteaza si foarte putin poate fi inteles.

este evident, ne-au intrat zilele-n sac, iar eu nu vreau decat zapada la Busteni si sa mai dorm putin azi si maine.

oamenii astia vorbesc prea mult si ma obosesc. se invart prea multe in jurul meu. nu ma regasesc decat in muzica asta isterica pe care o ascult de cateva zile incoace, numai ca sa nu-i aud pe ei.

cat de patetici am devenit, cate promisiuni ne facem ca in final sa esuam. e o atmosfera de Craciun lamentabil.

un pic de geometrie

Totul se rezuma la forma capului, de aici reiese capacitatea de gandire a fiecaruia. Drept urmare, unii gandesc limpede, continuu, altii gandesc fragmentat, dar in vizorul meu sunt cei care gandesc in colturi.

Viata lor este sigilata in interiorul unui cub, astfel ca de fiecare data cand isi iau un avant puternic se izbesc de cei 6 pereti. Ceea ce-i determina pe acesti oameni sa nu se prabuseasca definitiv sunt fortele depozitate in unghiurile cubului si energia emisa de centrul acestuia, curios este ce anume hraneste aceste energii inepuizbaile. Pana acum am vorbit despre un fel de arhitectura interioara a acestui tip de persoane, arhitectura, pe care, intr-un mod uimitor reusesc sa o proiecteze in exterior. Astfel, se produce o contaminare a existentei celorlalti, proiectia aceasta aparand ca un fel de pojar enervant, care dispare la anumite intervaluri, dar revine in mod iritant.

Acest fenomen poate avea efecte serioase asupra celor din jur. De aceea este Irina panicata.

altceva

Azi suntem obligati sa ne imblonavim de narcisism si de nihilism. De ce? Din dorinta de originalitate, din dorinta de a dovedi ca tu gandesti altfel decat altii, ca ai puterea de a nega si de a te afirma. E simplu, iti iei un aer de intelectual, boem, te joci putin cu niste cuvinte, critici cu argumente aparent bine intemeiate si poti spune ca – esti unul dintre cei care-si lasa amprenta pe pamant. De fapt alunecam cu toti in aceeasi mocirla, caci pamantul s-a saturat demult.

Suntem strambi, exagerati, patologici, dar e bine si asa.