toti stiu ca am o fobie. nu-mi plac acele, nu-mi place ideea de a-mi intra ceva sub piele. si totusi, le-am suportat, toate intepaturile la care m-ai supus, la care m-ati supus. s-au strans acolo in mine seruri mai dureroase ca moldamin-ul, de care oricum nu-mi mai pasa.
mi-am construit o casa in care mi-am ascuns frica, si toate acele pe care le cumpara mama inainte, si toate injectiile pe care refuzam sa le fac. am ajuns chiar la stadiul in care ma puteam declara fericita si capabila. n-aveam mintea limpede, dar ma multumeam sa stiu ca sunt capabila sa suport si sa accept ideea ca intr-o zi o sa crape casa aia si sute de ace ma vor intepa. asa a si fost.
de atunci, am putut sa merg desculta si legata la ochi de la un capat la altul al Romanei si sa ma plimb prin liceu ca printr-un spital. am putut sa mananc mai putina ciocolata, m-am obisnuit sa o inghit rar si fara pofta.
cand ma uit inainte, nu vad decat linii negre pe tavan, care-mi deseneaza tot ce am ucis ieri. cand ma uit inainte, aceleasi maini ma trag inapoi. cand ma uit inainte, nu vad decat o incapatanare prosteasca, morbida si obositoare.
acum incerc sa aleg din atatea mizerii si jeguri pe cele mai bune, care sa-mi dea si mie un sens, o ordine, sa stearga liniile de pe tavanul ala patetic, sa ma repare intr-un fel sau sa ma piarda definitiv macar.
si tot ce am gasit a fost inca o doza de moldamin.
