black jack

acesta nu e un joc de noroc. aici nu castiga nimeni. eu voi fi mereu cartea cea mai neagra, cea pe care toti o cauta, dar pe care in final trebuie sa o arunci pentru a evita o fatalitate. asa spun regulile voastre. se joaca pe adevaruri ascunse, pe minciuni fine, fiecare se descurca cum poate, in functie de imaginatia pe care o are. odata ce s-au imprastiat toate cartile pe masa, fiecare e liber in lumea lui.

azi, pe strazile mele mirosea a nebunie si a oameni batrani. asa miroase mai tot timpul. azi cartile-mi vorbeau despre spitale de alienati – acuti si cronici. m-au invatat sa pun capul in pamant, mainile la ochi si la urechi si sa ma prefac ca sunt muta, daca nu vreau sa ajung in categoria a doua.

unii se considera puri, curati, limpezi, asta e cea mai grava forma de nebunie, acea forma capabila de a infesta, de a-i molipsi pe ceilalti. am cunoscut si eu unul, la inceput nu mi-am dat seama ce zace in el. el nici acum nu stie. acum simt cum ceva imi roade oasele si creierul. auzi un fosnet enervant de care nu poti sa scapi. in rest, ceata si un mare perete care-ti apare la intervaluri scurte in fata. cand apare sa face o liniste surda si incep sa te doara urechile. ai doua variante, sa suporti sau sa te dai cu capul de peretele ala pana te trezesti in alta parte, pe alta lume sau in alt joc de black jack, care probabil iti va macina mintile si mai rau.

cine imi vorbeste de paradisuri, de lumi perfecte, inseamna ca a inceput sa se stinga incet, incet. asa se intampla de obicei. ti se opacizeaza gandirea, si incepi sa crezi ca ai gasit calea cea buna, calea care te va trece de perete fara sa te zgarie macar … de fapt peretele ala crapa cate putin, lasand sa iasa din spatele lui lumina, care nu e deloc mai buna decat cea pe care ai pierdut-o atunci cand ai orbit.

eu raman pe muchie. o sa mai fac balet pe sarma o perioada, apoi o sa o iau de la capat probabil.

deja vu?

vreau inapoi vara aia, bronzul de atunci, vreau sa fim din nou simpli. vreau sa mi se stearga toate amintirile, sa am in minte doar acele cateva lucruri, care m-au insotit mereu, pe care le-am ignorat, s-au lovit de multe napaste, dar tot sunt si stiu unde sa le gasesc.

s-au imparit acesti ani in prea multe colturi, ca argintul viu dintr-un termometru spart. ii mai gasesc pe sub patul meu cateodata, alteori pe terasa blocului, prin biblioteca, pe sub bancile din Herastrau, la mine pe birou, la mare. marea tot simpla a ramas, ca in fiecare an, m-am dus acolo doar ca sa-mi umplu pantofii de nisip si sa-l aduc aici, acasa. in fiecare an mi-am construit cate o utopie pe care sa o implinesc acolo, in niciun an nu am reusit. a ramas la fel, ca acum 15 veri, la fel o vad acum, la fel ma intelege. ma duc acolo si-mi arata capatul pamantului, ma ineaca pentru toate greselile pe care le-am facut apoi imi arunca in fata toti demonii lumii, sa-i aleg pe cei mai buni. niciodata n-am ales bine.

vreau sa am din nou ochii plini de lacrimi si sufletul gol.

:(

Am nevoie de noi si de o oglinda imensa pentru a intelege totul. Te pun pe tine in fata oglinzii si te oblig sa-ti renegi propriul adevar. Apoi ma asez eu in locul tau si-mi privesc imperfectiunea. Incerc sa o constientizez si sa o accept.
Tu esti in coltul celalalt, acolo unde te-am trimis eu. Unde te-am obligat eu sa te retragi. Si nici dupa ce atingi apogeul patetismului, eu nu cred in tine. Imi pare rau acum.

Si totusi, s-au intors toate umbrele. S-au hotarat sa-mi schimbe destinul. Ele nu stiu ca intre timp eu am auzit povesti despre trupuri fara suflet care sunt purificate si despre suflete fara trupuri de care oamenii uita.

zi de ceai

ceaiul se varsa in cesti si frige. privim prin aburi si fum de cafenea geamul prin care se vede strada, se vad oamenii in trench-uri, se vede zapada cum se topeste incet, se aud oamenii vorbind, gandind, ceaiul se raceste… si lasam cafeneaua mult in urma.

in magazine, hainele se-nsira pe rafturi. ne-mprastiem printre ele cu ghetele murdare de zapada topita, le probam, le punem la loc, iar le probam, ne privim in oglinda multumite/nemultumite, cu zambete largi si galagioase.

- nu sunt normale … ar spune unii. acesta este adevarul pe care vrem sa-l creada ei. vrem sa le demonstram ce se ascunde de fapt sub zdrentele alea aberante, cata frumusete adica. n-avem bani de haine, de bilet de troleu, nici macar de un covrig, dar cu toate astea ajungem unde ne propunem, pe undeva pe niste strazi prin spatele Foisorului de Foc.  cunoastem in sfarsit oamenii din poze, oamenii cu fete patrate, fara expresie, oamenii inalti, cu mers leganat, oamenii care nu se potrivesc, oamenii absurzi, imperfecte prototipuri ale unor prototipuri chiar de ei construite.

si aici s-ar termina povestea orasului de azi. ce se intampla de aici incolo e o alta poveste, dar nu-i gasesc inca sensul ca sa o pot spune .

gol

…daca vei avea vreodata nevoie de mine, ma gasesti la usa din spate. Bate doar o singura data. Sa nu-mi conjugi verbul “a iubi”. Iti stiu deja povestea, mi-ai spus-o atunci, in noaptea celor 24 de cafele. Povestea ta are 1000 de variante sau chiar mai multe, dar adevarul? E-n buzunar, in pachetul de Marlboro Lights. Lasa-l la usa, apoi uita cine esti, uita cine sunt, cine am fost, ce a fost, ce n-a fost si tot ce ar mai fi putut sa fie.

Se-ntoarce mereu acelasi gol in mine si se umfla si creste pana ajunge sa ne uneasca strazile, parcurile, orasele, marile, continentele. atata doar. atat am avut. eu nu vreau sa raman decat cu strazile si cu parcurile alea, sa am mereu pe unde sa ma plimb de mana cu un oarecare. restul ti le las tie, ai un continent intreg pe care sa ma uiti, pe care sa te plimbi cu ce/cine vrei tu, pe care sa iubesti. acolo nu vei avea niciodata nevoie de mine…

eeewww

nu-mi place ca pluteste starea asta de stres in aer. lumea da examene, da teste, teze, probe la sport. ne asculta din letopisete si cacaturi scrise de maiorescu. ne invata ca eminescu a fost un om fericit si n-a iubit femeia, ci un prototip nerealizabil. noroc cu caietul violetei care a ramas la mine. la contabilitate ne pune sa cumparam automobile si utilaje sa calculam amortizari si tva-uri. mi-e scarba. noroc cu violeta care le stie.

am vrut sa mergem in laptarie dar era inchis. a trecut “artistul” pe langa mine, fara sa zica nimic. probabil nici nu m-a recunoscut, pentru ca eram nepieptanata. oricum eu l-am confundat cu V., dar m-a lamurit Loredana ca V. are barba acum. (nu mai are.)
Alex era si el stresat. si asta m-a facut sa ma simt in plus, si nu stiam cum sa dispar mai repede. m-am uitat la turturii care cadeau de pe acoperisuri, la mizeria de pe jos, m-am uitat la proiectia mea in toate geamurile fumurii, la Vlad pentru ca era dragut azi , la Ovidiu pentru ca nu-l vazusem de 1 an jumate si la trench-coat-ul mov al Nataliei.

La Alex nu m-am uitat, pentru ca era stresat si ma simteam in plus. Asta e tot.

nonsense

Se trezeste dimineata obosita (ca orice femeie de noapte). Se trezeste amortita si ametita. Se trezeste si tine capul in jos ca sa nu se priveasca nici macar o secunda in oglinda. Pentru ca sunt multe lucruri pe care nu vrea sa le vada si sa le accepte.

Pe tine te poate privi. (Ca orice femeie de noapte,) prinde cu dintii carnea ta, ca si cum ti-ar putea cuprinde sufletul astfel. Si dispare orice urma de ratiune. Devine ceva incontrolabil.

In camera galbena verde se pot face, de la N la S, cinci pasi perfecti. Putin. La fel de putin ca timpul in care nu e in camera aia. Camera aia atat de goala. Goala ca si ea cand e in camera aia. E un cerc vicios. Dincolo de camera, e lumea.

amar

Si-a asezat toate umbrele pe pat. Pe cearsafurile reci. In camera galbena, verde.
E frumos sa creada ca stie toate lucrurile pe care si-ar dori, firesc, sa le stie. Nu dintr-o curiozitate nefondata, ci pentru ca se asteapta sa inteleaga mai bine toate raspunsurile la de ce-urile intarziate sau la de ce-urile nerostite. Se stransesera multe. Totul se presupune ca este spus clar si sincer. Si, de asemenea, e presupusa si increderea neconditionata.
Este inceputul zilei ce urmeaza sa anunte sfarsitul acestei realitati. Este cunoscut ca nimeni nu-si poate impune o stare de superioritate fata de o persoana decat cu vointa acesteia. Pentru unii, insa, e comod sa se numeasca inferiori.
Le spune tuturor asta, zambind – zambind pentru ca ceilalti se simt bine cand li se recunoaste superioritatea si chiar pentru ea, e placut sa se simta inconjurata de EI, cei superiori. S-a obisnuit sa accepte si sa iubeasca realitatea asta, care are la baza o neacceptare a realei sale conditii umane.
(…)
Sfarsitul a fost, de fapt, atunci cand la O:O s-a vazut pusa fata in fata cu unele lucruri care nu ar fi trebuit sa fie spuse sau intelese. S-a rupt tot.
Raman doar cearsafurile ude si reci, peretii gelbeni, verzi si ceva foarte amar.

de frig

azi oamenii plangeau pe strada si zapada era neagra. ne-au inghetat picioarele chiar si prin cele doua perechi de ciorapi si ne dor si ne vor durea si maine atat picioarele cat si mainile, de frig. si oamenii vor plange intr-una, de frig. ne-a inghetat si sufletul si mintea si am uitat sa ne spunem la revedere, am uitat sa ne batem cu bulgari, am uitat cum ne cheama, de la atata nesfarsit frig.

unde sa mai incapa saniile, masinile, lumea, unde sa mai incapem noi intre atata zapada, infinita si rece? acolo unde se opersc urmele de pasi e destul loc si destula zapada neatinsa, neteda si perfect alba. acolo unde te-ai oprit si tu, acolo unde te-am pierdut si unde am inghetat candva amandoi … de frig.