black jack

acesta nu e un joc de noroc. aici nu castiga nimeni. eu voi fi mereu cartea cea mai neagra, cea pe care toti o cauta, dar pe care in final trebuie sa o arunci pentru a evita o fatalitate. asa spun regulile voastre. se joaca pe adevaruri ascunse, pe minciuni fine, fiecare se descurca cum poate, in functie de imaginatia pe care o are. odata ce s-au imprastiat toate cartile pe masa, fiecare e liber in lumea lui.

azi, pe strazile mele mirosea a nebunie si a oameni batrani. asa miroase mai tot timpul. azi cartile-mi vorbeau despre spitale de alienati – acuti si cronici. m-au invatat sa pun capul in pamant, mainile la ochi si la urechi si sa ma prefac ca sunt muta, daca nu vreau sa ajung in categoria a doua.

unii se considera puri, curati, limpezi, asta e cea mai grava forma de nebunie, acea forma capabila de a infesta, de a-i molipsi pe ceilalti. am cunoscut si eu unul, la inceput nu mi-am dat seama ce zace in el. el nici acum nu stie. acum simt cum ceva imi roade oasele si creierul. auzi un fosnet enervant de care nu poti sa scapi. in rest, ceata si un mare perete care-ti apare la intervaluri scurte in fata. cand apare sa face o liniste surda si incep sa te doara urechile. ai doua variante, sa suporti sau sa te dai cu capul de peretele ala pana te trezesti in alta parte, pe alta lume sau in alt joc de black jack, care probabil iti va macina mintile si mai rau.

cine imi vorbeste de paradisuri, de lumi perfecte, inseamna ca a inceput sa se stinga incet, incet. asa se intampla de obicei. ti se opacizeaza gandirea, si incepi sa crezi ca ai gasit calea cea buna, calea care te va trece de perete fara sa te zgarie macar … de fapt peretele ala crapa cate putin, lasand sa iasa din spatele lui lumina, care nu e deloc mai buna decat cea pe care ai pierdut-o atunci cand ai orbit.

eu raman pe muchie. o sa mai fac balet pe sarma o perioada, apoi o sa o iau de la capat probabil.