mais…

… intotdeauna va mai fi ceva de spus, ceva care va ramane ascuns. si multe scuze, prea multe pentru rarele ocazii in care ai putea sa-ti ceri iertare, simplu, spontan. si chiar si atunci n-ai s-o faci pentru ca stii ca nu vei fi crezut, ca n-are rost sau pur si simplu nu vrei.

te-nghite tavanul innorat sub care stai si astepti ploaia. azi ai rasturnat cutiile cu scrisori, le-ai citit, ai scris si tu la randul tau raspunsurile pe care trebuia sa le fi dat demult, le-ai pus intr-un plic si le-ai aruncat pe geam.

si ploua…

ai deschis gura? ai vrut sa zici ceva? … dar cuvantul ti-a ruginit in gat. asa s-au destramat toate vorbele adevarate, spuse doar in fata oglinizii sau a tavanului .. ai vrea si tu sa ruginesti? sa te prafuiesti, sa te caute peste 20 da ani in biblioteca, sa te gaseasca, sa te sufle de praf, sa te transformi din cuvant in om, sa-i lasi scrisorile si sa te pierzi printre strazi. sa bata vantul si sa te trezesti…

…intr-o mansarda cu geamurile bubuind de ploaie, plina de manuscrise si-un magnetofon la care sa cante Alifantis. ai citit? da…tot tu le-ai scris si pe-alea, daca ai inteles ceva din toate astea, acum poti sa le dai foc si sa pleci … o sa ploua si o sa se stinga totul.

acum ai coborat din nou in strada. e frig, tot februarie e … si ai impresia ca toti iti zambesc, ca lumea te iubeste, ca esti cea mai buna si draguta persoana posibila. parca nu mai e chiar atat de frig. un om se apropie de tine, fara expresie si pocneste din degete, destul de surd, dar tu auzi pocnetul ala in suflet…

… te trezesti din nou sub tavanul innorat sub care astepti ploaia. acum e aproape noapte.