“Unde-am plecat… si unde-am ajuns? Imi cer scuze ca esti, imi cer scuze ca nu-s.”
Mi-am lasat prietenii sa astepte si sa spere ca ii voi suna sa le zic la multi ani, ca ma voi intalni cu ei la Universitate la 2 jumate, ca voi merge la aerobic. Imi cer scuze, nu pot.
Altii m-au lasat pe mine sa astept o dovada. O dovada ca e totul bine si ca nu am de ce sa-mi fac griji. Nu exista nimic pana acum, doar o multime de cuvinte ridicate la rangul de promisiuni. Promisiuni nerespectate. Imi cer scuze, nu mai pot.
“Runnin’ in circles…
Chasin’ our tails…
Comin’ back as we are…”
Mi-amintesc cum intr-o alta primavara ascultam Ploaie in luna lui Marte. Primisem un pinguin colorat in rosu, alb si albastru, ca sa ma motiveze sa invat franceza. Pinguinul nu mai e si nici franceza nu am invatat. Zilele astea rasfoiam Teen Press. M-am uitat cateva minute in gol la pagina unde e cronica la The Interview. E un sentiment de nostalgie la fel ca atunci cand ascult “A toi”, “Te souviens tu…” etc. Ca atunci cand trec pe langa blocul ala de langa British Council.
Nu-mi este dor decat de ceea ce eram eu – un copil care crede in tot ce spun oamenii care canta la chitara, care citesc carti in germana si care scriu poezii. Atunci nu aveam nevoie de dovezi, de promisiuni. Puteam sa raman in Ioanid sa desenez fluturi fara sa astept nimic altceva.
