saptamana asta ne-au disparut prietenii aia putini care ne mai ramasesera, nu mai stim nimic de ei. mereu dispar de fapt, si ii regasim din ce in ce mai rar din pacate. pe aici parca bate vantul, e o senzatie de pustiu…poate mi se pare mie, dar un lucru e cert si poate chiar asta e si motivul: jurnalul asta, din cate vad, se imparte din nou la doi, cum e si corect, dar nu stiu cata moralitate zace in chestia asta. en fin …
altii nu vor sa mai auda de mine, altii vor, dar nu pot, altii au plecat unde eu n-am putut sa plec. am ramas aici sa asist la circuitul nebuniei si sa incerc sa dau explicatii. nu inteleg de ce vor explicatii si de ce trebuie sa dau eu explicatii cand totul e clar … si aici imi vin in minte zilele trecute si parca aud melodia aia de la oasis, stop crying your heart out. intrebarea “ce pot sa mai fac?” a devenit retorica. ar trebui sa intru si eu in circuit probabil sau am intrat deja dar nu-mi dau seama, sau poate chiar eu l-am creat …
am descoperit ca mi-e frica de sentimentele oamenilor, mai mult decat de reactiile lor. nu-mi pot da seama ce fel de trairi are un nebun. unii spun ca nebunii sunt cei mai fericiti oameni, ca n-au nicio treaba cu lumea. se poate si asta…dar a devenit destul de greu sa deosebesti un nebun de un om obisnuit.
pana una alta continui sa vorbesc cu peretii. mai imbraca-te odata cu tricoul ala verde, o sa-mi caut si eu ceasul si poate gasim raspunsurile pe care mi le pun in fiecare noapte si in fiecare dimineata, constiincioasa,cum isi spun altii rugaciunile.
nu vreau sa mai aud oameni tipand si nu vreau sa mai merg vreodata singura noaptea prin Romana.
