feel the coolness, please, feel it.
minunatele, sublimele bloggerite, nu se intrec numai in chinuirea neuronului, ci si in divinitate. how cute.
bineinteles ca exista si polul opus - cel mai sexy blogger. si ar mai fi multe aberatii de genul acesta.
ce mai lipsea, cea mai tanara bloggerita? iat-o!
*tipul acesta mi s-a parut cel mai sincer.
Sa lamurim odata povestea asta.
oamenii inca ma intreaba de ce 2ori17. nu pentru ca “ne permitem” ci …
… PENTRU CA la inceput au fost 2, a cate 17 ani. apoi, a mai venit unul, apoi am plecat toti 3, si acum mai trece cate unul din cand in cand pe aici.
acel 17 incepe sa se transforme usor in 18. de aici intrebarea: cati ani ar trebui sa aiba un blog sau un blogger?
eu consider ca pe la 30 de ani trebuie sa te opresti sau sa spui ce ai de spus intr-un mod mai matur si mai util.
despre viata loretei, 2ori17, miscarea feminista o exagerare.
a cam batut vantul pe aici, dar noi totusi coacem in taina multe planuri de viitor, multe idei, multe aspiratii, care ne vor lasa cu ochii in soare din nou, dupa parerea mea. dar eu cred ca desi au trecut 3 ani, in care nu am facut nimic, cum zice Irina, totusi avem mai multe de povestit decat altii.
revenind la palnurile noastre, ne-am propus sa participam la LicARt, dar mai ales sa intram in workshopul de film “Let’s Go Digital“, fapt ce ne-a determinat sa ne apucam si noi, ca multi altii de altfel, sa montam un film. sansele sa fim acceptate la Let’s Go Digital, sunt de-a dreptul infime, dar ideea de a face un film, suna distractiv.
asadar, am facut un experiment si cred ca vor mai urma multe de genul aceasta. filmarea este facuta de loredana, eu am realizat montajul, iar irina a fost modelul nostru si totodata cea care ne-a sustinut si a creat o atmosfera potrivita pentru un astfel de moment.
o sa scriu ceva pe “fuga” pentru ca n-a mai trecut Vio de mult timp aici. astazi am mers impreuna sa ne luam pontino in timpul orei de informatica - Vio Lore si cu mine. ma gandeam ca desi ne-am lipit atatea intamplari in par (cum zicea Lore), desi am strans atatea maini si ne-am lovit de spatele multora (cum zicea Vio) noi am ramas together. very sweet. mda, si am mai descoperit ca nu mai pot s-o iau pe Lore in brate, pe suuus. how sad.
ne mai gandeam noi ca au trecut 3 ani in care nu am facut nimic. nu am realizat nimic. si acum e momentul sa ne afirmam. :)) avem multe idei, putine realizabile. cam atat.
sec, stiu.
da! au redeschis motoarele! s-au spus multe cum ca s-a stricat tot ce era, ca se duc numai depravati pe acolo, dar, tot ramane locul minunat in care sa te duci sa nu faci nimic, nimicul pe care nu l-ai face oricum intr-o cafenea plina de fum si intunecoasa. in momentul in care am auzit ca s-ar putea sa inchida terasa, a inceput sa planga inima in noi, gandindu-ne la ce vara trista ar urma cat timp vom fi in Bucuresti si din pacate este adevarat, se va desfiinta, vor muta Laptaria si Deko, pentru ca vor sa renoveze TNB-ul. asadar ar trebui sa ne bucuram cat mai putem.
am fost ieri acolo si mi-am amintit de toate poeziile pe care le-am copt pe banca de sub boxa impreuna cu irina pentru exercitiile lansate de drojdieri:
Bon Appetit!
Astazi sufletul nostru se hraneste cu dulceata de visine.
Nu-i place, e prea amara …
dar cea de capsuni s-a terminat demult.
Bomboane nu mai vrea sa manance,
I-am dat intr-o zi dropsuri mentolate.
Privindu-le ca pe niste ochi pierduti de fata razgaiata,
A vrut sa le devoreze,
Dar si-a spart un dinte…
Ce faci, nesabuitule?
Nu stii ca sufletul meu moare,
Daca-i dai prea mute dulciuri?!
nu stiu daca am postat-o vreodata pe drojdia lor literara…
mi-am amintit de zilele pe care le pierdeam acolo doar cu Irina, si pe care Irina le pierdea acolo doar cu Lore, uitand sa mai vina la scoala. cand m-am dus la bar sa-mi iau un suc, am resimtit momentul cand stateam pe scaunele alea inalte, urmarind-o pe Loredana, l-am vazut din nou pe tipul cu dreaduri care a venit sa ne dea cartofi prajiti, l-am vazut pe tipul care a venit sa-mi ceara o mie de lei, pe tipul caruia ii placea sa picteze si vorbea prea mult.
mesele din centru erau goale, nu venise inca multa lume. m-am lovit de una si dintre scandurile ei au cazut betele de chibrit din care doi ciudati ne-au construit candva jocuri geometrice in timp ce ne vorbeau despre Dostoievski sau Cehov sau nu stiu ce sport ciudat care era un fel de judo, chiar daca ei spun ca nu e asa.
am gasit amprentele pe care le-am lasat acolo la concertul Luna Amara, ultima data cand am mai vazut-o pe Zghemotoc. am gasit scena pe care am stat candva pentru ca nu gaseam locuri, am gasit paginile rupte din Sapte Seri si B24FUN in care scria despre Vama si despre Stufstock, am gasit multi oameni insuportabili a caror prezenta acolo este secanta, dar totusi…am gasit ceva.
pagina 216. matematica, a XI-a. derivatele de ordin superior. si totusi … la gandul ca vor mai urma inca 2 ore de matematica, Irina a clacat si a inceput sa viseze fulguleti de ciocolata si sa-mi deseneze caietele, cartile etc. cum face ea de obicei. cand ma gandesc la orele acelea memoria intra intr-un “trip” lent, lent, leeeeeeeeeeeeeeeeeent si vad cifrele asternandu-se pe hartie, fara logica, rar, pe foile noastre sunt mari lacune umplute in schimb cu mazgaleli cosmogonice, proiectand un viitor mult mai vesel, caci “timpul se-opreste, clipa se dilata, cu ochii inchisi ne gandim la nori de ciocolata”.
momentul lent trece …
“sub podea cineva fredoneaza un cantec ciudat” … si ma vad pe strada rece din Sinaia, tinand pe cineva de mana, compromitandu-mi viata cu primul fum. atunci a inceput totul . atunci cand luminile s-au stins pe strada aia si m-am dezechilibrat si am cazut in pivnita de caramida unde ne-am regasit toti si ne-am pierdut din nou. atunci a inceput totul, cu primii carbuni arsi, prima noapte pierduta in foisor … irecuperabil.
totusi dormi acum, dormi.
“Grasunici,
Stiu ca ti-am sustras aceasta foaie sub pretextul scrierii lectiei la planificare. I’m sorry, I can’t do that because I missed (am ratat) the first line. Dear iubi, dear iubi, dear grasunici, dear (*cuvant mult prea obscen aici*), ochisor semi-bulbucat, I’ve watched a change in you. You’ve never written before what this unshaved man says.
Nasuc, your nails have grown bigger and bigger.. Cut them. Have them cut. I know you and L. are together forever together (?!) and you don’t want to make this clear (?!), to show off. Yes, to show off. Yes, yes all you answered (?!) was a smile, a beginning of a silent laugh. You can’t hide it any longer. You’re in love. Into the love.
Look! I mean, try to feel this, to picture this. In your head. Into your little, roundish, blackish, semi-blackish head. You, a little citizen, a little brown-skinned citizen. With grown nails and endlessly long hair. You, a slim body owner. You are forced/urged to stay here. Here, in this blue chiar. Into the blue chair in front of a yellow-blue desk. You’re dreaming of dreams. Forbidden dreams.”
nu stiu ce am vrut sa zic cu asta. e din cutiuta cu amintiri de anul asta.
o sa scriu un post despre loredana. n-o sa aiba view-uri, n-o sa aiba comment-uri, n-o sa aiba logica, n-o sa aiba nimic. pentru ca nu intentionez sa aiba.
ideea e ca loredana ma seca. nu o mai suport. de ce scriu pe blog chestia asta? nu stiu. pe violeta o enerveaza intrebarile de genul asta. nu-mi pasa. pe voi va enerveza posturile despre oameni pe care nu-i cunoasteti, despre situatii pe care nu le cunoasteti. va inteleg si pe mine m-ar enerva, dar nu imi pasa in momentul asta.
loreta
yellow